Ruinele sunt instabile prin definiție. Sunt forme alterate de trecerea timpului și impregnate de semnificații culturale. Ca obiecte artistice sunt doar parțial estetice, din moment ce funcționează ca urme ale altei zone, în numele căreia devin umbre, ecouri sau formează o critică. Expoziția IN IN THE THE FUTURE FUTURE produce umbre în sens invers, printr-un dialog cu ruinele, precum viitorul în trecut dar nu în sensul dat de timpul gramatical, ci în cel literal. Acest peisaj marcat de abandon, compus din rămășițe ale arhitecturii Moderniste pretinde a fi etern. Dacă un scenariu apocaliptic este de obicei plasat în viitor, fotografia alb-negru proiectată pe perete a unui curcubeu, făcută în 1986, trimite la trecut. Această fotografie a fost transferată pe diapozitiv pentru a fi proiectată pe perete, o tehnologia apărută pe la jumatatea secolului XX, acum scoasă din uz, al cărui sunet metalic și familiar anunță oarecum brutal trecerea timpului. Proiectorul este plasat pe un piedestal, o combinație de estetic cu funcțional, caracteristică constantă a arhitecturii clasice moderniste.Ne putem imagina, acest peisaj ca pe o capsulă a timpului, plasată în momentul fotografierii unui curcubeu, de către tatăl artistei în fosta Germanie de Est unde a locuit cu familia. Acest detaliu personal introdus în expoziție, devine un artefact, nu în sensul literal, ci ca o poziționare artistică fondată pe nevoia de auto-mitologizare.

Fotografia este însoțită de proiecția pe perete a unui spectru al luminii, un „curcubeu” creat artificial, precum cele produse în laboratoarele școlare de fizică. În general, curcubeul e o imagine eminamente copilarească. Copiii fac baloane de săpun, obiecte din hârtie sau din carton. În ansamblul arhitectural al expoziției, Wenzel plasează trei papagali produși din carton cu scopul de a activa memorii personale, ceea ce impune, într-un final, și o re-evaluare a unui întreg set de structuri sociopolitice. Totul pare a fi organizat pentru a evoca secvența de final a romanului SF Zgârîe-norul din 1975 al lui J. G. Ballard în care pasările devin ultimele supraviețuitoare ce populează un bloc de tip Modernist. În mod similar, papagalii devin singurii martori pentru a spune mai departe, dar cui, din moment ce nici un obiect cultural nu poate să își păstreze caracteristicile dacă o nouă interpretare nu e posibilă.

Expoziția include și o replică la scară 1:1 a unui chioșc de ziare, un fel de cabină de o singură persoană, ce juxtapune interiorul cu exteriorul. Aceasta este acoperită parțial de plăci de faianță de dimensiuni mici găsite pe străzile Craiovei, unde au fost produse înainte ’89, de o fabrica locală acum defunctă. Wenzel face expediții în mediul urban. Chioșcuri, vitrine abandonate sau structuri arhitecturale provizorii, considerate mărturii ale Bucureștiului sau Berlinului anilor '70 sunt folosite pentru intervenții artistice temporare. În practica ei artistică, excavarea istoriei recente scoate la lumină anumite ideologii care in/formează instituții responsabile pentru modele de arhivare a moștenirii culturale. Dacă arhitectura este prin definiție politică, Wenzel se află într-o continuă căutare de modalități noi și complexe pentru a evidenția acest aspect. Papagalul plasat deasupra unui turn înalt de aproape 4 m este vizibil doar din anumite unghiuri ale galeriei EletroPutere, accesul vizual fiind obstrucționat de bârna din tavan. Un act violent deliberat conceput de Wenzel, pentru care interesul în arhitectura Modernistă înregistrează și asocierile cu managementul hierarchic de sus în jos, universalismul încorporat sau puritatea design-ului. Bucăți de faianță de dimensiuni reduse acoperă sculpturile sau sunt împrăștiate pe jos. Sunt copii dupa plăci din ceramică găsite pe străzile Craiovei, unde au fost produse înainte de 89 de o fabrică acum dezafectată.

În proiectele ei recente desuetul este un sol fertil pentru a aborda mult dezbătuta tranziție de la aconomia de stat la capitalismul global. Instalația Chapter 8 din 2018, proiect inițiat de CNTRM WRNHS Project Space este o intervenție într-o cabină de pază abandonată, din fostul Berlin de East, ce va fi demolată la sfârșitul anului 2018. Răspunsul lui Wenzel a fost construirea unui model la scara 1:4 a aceleași cabine, pe care a plasat-o chiar în interiorul ei în semn omagial. Ambele abordări propun un mod de cercetare artistică a urmelor Modernismului și Socialismului, prin optica propriilor idealuri utopice. Aceste moșteniri culturale devenite ruină sunt tratată precum unchiul celibatar invitat duminica în familie pentru care e dificil de găsit un loc la masă. De exemplu, starea mentală dominantă în România încă se află sub auspiciile unei ‘amnezii auto-impuse’. Adesea, în Europa de Est, comunismul este considerat un interval sau o deviere de la normal – o deviere care imediat ce a fost remediată, nu a lăsat nicio urmă înafara unui apetit pentru recuperare, pentru construirea unui capitalism de tip occidental. Recuperarea și salvarea unor idealuri și practici artistice negate, precum și istoricizarea obiectivă este urgentă, un proces desfășurat fără nostalgie și departe de desuet.

În cultura pop globală, viziunile distopice nu au anihilat speranța utopică pentru un viitor mai favorabil. Abundența filmelor ce descriu sfârșitul lumii au provocat o expresie deja consacrată, ‘e mai ușor să-ți imaginezi sfârșitul lumii decât să-ți imaginezi sfârșitul capitalismului’, care așa cum ne-a obișnuit Postmodernismul se folosește fără a i se cita sursa. Cu toate astea, rezistența la maladiile prezentului cresc sau descresc în funcție de circumstanțe și ne permite câteodată o reînnoire a atașamentului față de viață, printr-o acceptare a durerilor autentice și a realelor bucurii. Dacă peisajele distopice reprezintă un viitor nemilos pentru cei 99%, expoziția IN IN THE THE FUTURE FUTURE reflectă un viitor prin optica unui eveniment ce aparține trecutului. Recent am intract in contact cu o ipoteză ce susține că sfârșitul lumii a avut loc deja, că am atins pragul superior al auto-distrugerii, ceea ce ne-ar permite să ne concentrăm pe re-construcție.